Porumbelul

Un porumbel de-un alb imaculat

A poposit în noapte, în odaia mea...

Mi-aș fi dorit o clipă la pieptul meu să-l țin

Dar el, în zboru-i liber, mă privea.

S-a odihnit apoi pe perna mea...

Înțelegându-mi gândul, mi-a-ntins o aripă pe frunte

Ca un sărut fugar...

Apoi, cu aripile larg deschise,

La trupu-i mic și obosit mă cuprindea.

O, cât te iubesc, porumbel micuț,

Porumbel iubit!

Camelia Timcu

În lumea Ta

Ca într-un vis, mă las purtată-n lumea Ta

Și mă desprind cu gândul, sufletul și trupul de lumea-n care sunt,

Mă-nalț asemeni unui zmeu făcut din hârtie,

Cu toată dragostea copilăriei, adolescenței și maturității mele.

Privesc în juru-mi și mă-nvăluie Lumina,

Privesc în sus, și-l simt pe Dumnezeu.

Și mă întreb prin care lume-am rătăcit,

De am uitat să îl iubesc și viața la picioare să-i aștern?

Ce minunată-i lumea-n care ești,

Ce dar nemeritat de-a te putea cunoaște,

Oprește-mă, să pot pluti în lumea ta,

Să nu mai pot nicicând a mă întoarce!

Camelia Tincu