Am vrut să nu mai plâng...
să strâng
toată lumina ce mi-o dai
într-un poem (cu flori de mai).
Dar... nu s-a întâmplat așa
căci inima mea
a strâns, parcă anume,
toate lacrimile din lume...
Și nu am putut desluși tristețea Ta,
tristețea mea...
Știu doar că mă doare cumplit
durerea care Te-a rănit
și mi-am dorit să pot
să-Ți cer iertare pentru tot...
Simțeam cum sufletu-mi se frânge
când m-ai strâns la piept șoptind: ,,Nu plânge!"
Atunci am vrut să Te privesc
și să Îți spun cât Te iubesc,
Dar... din spatele Tău
Privea, îngrijorat și trist, chiar Dumnezeu!
Și nu am mai putut să Te privesc
nici să Îți spun cât Te iubesc...
Apoi am vrut
să Îți sărut
mâinile care mi-au mângâiat
obrazul înlăcrimat,
mâinile Tale înflorind
două magnolii înrourate
în mâinile mele reci și crispate.
M-am pierdut visând
până am văzut mâinile Tale plecând...
De abia atunci un gând trist m-a trezit:
Doamne, ce mult mi-am dorit
să le sărut
și nu am putut!
Monica Gatea
