Asemeni unei umbre în plină zi
vă regăsesc în mintea mea.
Prin fața ochilor vă zăresc
dincolo de lumânare,
atunci când citesc o sfântă carte - rugăciune.
Poate am greșit,
dar știu că mă veți ierta
că a trecut un timp
în care nu v-am uitat, cum aș putea?
Dar nu v-am mai ascultat vocea,
liniștea sufletului meu...
Ce este sufletul?
Lăcașul unui înger,
mireasma unui Templu
dărâmat într-o zi și reclădit în trei,
ceva ce nu se citește sau scrie,
ceva ce nu se vede și nici nu se aude,
ci doar se simte,
este mărimea așteptării înfrigurate,
dimensiunea speranței
în fața unui ,,Nu" absolut,
este cel care te poate înălța
mai tare și mai sus chiar decât gândul,
cel care-ți amintește că nu ești
niciodată singur.
Sunteți...
și sunteți în sufletul meu
sunteți Poarta cea mai înaltă
la care am bătut și mi s-a deschis,
sunteți Lumina
în seceriș de întuneric,
prima Stea
în fața drumului meu de gânduri.
De departe vă spun:
căldura inimii mele și speranța
nu se vor topi până-n clipa
când veți citi aceste rânduri
și nicicând după aceea...
Cu multă dragoste și nemărginită speranță,
Andrei - cel care încă nu cuvântă, Gela și Iulian Albu
