Un Rege blând în Cerul Sfânt
Și-avea Regină pentru El, o Porumbea.
Și se iubeau așa de mult
Încât tot cerul strălucea,
Iar stelele veneau la ei de-i lumina.
Iubirea lor n-a fost să fie,
Căci într-o zi
Supremul Duh,
Ținând în mână un toiag,
A luat-o blând pe Porumbea
Și-a dus-o pe Pământ.
A plâns mult Regele, a plâns iubita de Regină,
Știa că unde merge, iubirea nu-i la fel,
Că își va pierde strălucirea,
Că-i va fi foarte greu.
Au plâns-o stelele și soarele și luna,
Și au plecat plângând
Pentru a-și urma Regina.
Degeaba Regele le-a spus,
Regina se întoarce,
A plecat să dea Lumină
Celor care n-o cunosc,
Pentru aceia care simt că nu mai pot...
Nici luna plutitoare, nici stelele din cer,
Nu l-au crezut pe Rege,
Deși e cavaler.
De ce-și dorește cerul
Să-i aibă pe amândoi?
Lăsați-o să mai stea o clipă și la noi!
Suntem puțini aceia, dar suntem cu nevoi,
Iubirea noastră, Rege, nu este ca a Ta,
Doar cei ca Tine au milă și pot da...
Mai las-o pe Regină, poate ne învață Ea,
Că nebunia asta nu este chiar așa,
Căci ea îmi dădu ochii să văd lumina zilei
Și inima-mi umplu de farmecele milei.
Ea cerului dă suflet și lumii fericire,
Ea este al omenirii izvor de mântuire.
Când vine sus la Tine
Să-i spui, iubite Mire,
Că-i și Regina mea...
Diana Damian
