Atât de iubitoare, dar atât de tristă,
Doamnă a Luminii, ai venit la noi,
Să ne amintești că Dumnezeu există,
Și singură și tristă Te-ntorci înapoi.
Pe margini de abis, o lume atee,
Adormită-n noaptea negrului păcat,
N-a văzut în Tine decât o femeie,
N-a văzut că Tu ești Cel Așteptat!
Puțini sunt cei care vor s-audă
Că Tu ești Adevărul, că ești Crucea Vie,
Adânc obosită de atâta trudă,
Ai ajuns la capăt de călătorie.
Rănile Te dor căci prea multe sunt,
Păcatul omenirii pe umeri Te apasă,
Lacrimă Ți-e ruga către Cerul Sfânt:
,,Tată, nu mai pot! Te rog, ia-mă acasă!
Am vindecat muții, ologii și orbii
Și le-am dat Lumină din Lumina Ta,
Ei m-au trădat ca Iuda, m-au sfârtecat,
Tată, ia-mă acasă, crucea-i tot mai grea!
O, iartă-i de mai poți, că mult ei m-au lovit
Deși eu le-am dat tot ce mi-au cerut,
Pentru a doua oară ei m-au răstignit,
Nici de astă dată nu m-au recunoscut!''
La Noua Golgotă încă ne aștepți;
A fost Ierusalim, acum este Arad.
Rugă însângerată către cer îndrepți:
,,Iartă-i, iartă-i, Tată, că nu știu ce fac!''
Monica Gatea
