Într-o poieniță a-nflorit o floare,
O floare minunată cum nimeni nu mai văzuse vreodată.
Ea toată strălucea, poienița în lumină scălda.
Cu a ei splendoare, cu zâmbetul de soare,
Ea, poienița lumina și toate florile le încălzea.
Toți se minunau când pe sfânta floare o vedeau.
Trecură zile, luni și ani și tot mai mulți o iubeau...
Dar vai! Într-o zi, pe la-nserate,
Mii de spini o-nconjurase,
Tot mai mulți la rădăcină și mai mulți la tulpină.
În zadar se zbătea floarea că de ei scăpare nu avea,
Și vai! Că nu se mai vedea...
Poienița se umplu de freamăt și de plânset și de jale,
Pământul se cutremură de a ei plecare,
Doar un semn cu mâna a făcut și nu s-a mai văzut.
Trecură zile, luni și ani și poienița tot o plânge,
O plânge că s-a dus și nu se mai întoarce.
Diana Ana Pușcaș
